Să nu alerge poezia înaintea faptei

   Într-un om se strecoară copilăria. Ea rodește în multe feluri, dar adultul de mai târziu va prețui mereu faptul că a învățat să se roage. Atunci i se deformează degetele drepte, căci scrie cuvintele prea apăsat. Și parcă tot ce-i al lui crește sub această boltă a apăsării, în bucle și deviații, înflorind pe la colțuri și în pământ sterp.    Apoi, se va întâlni cu neprăvăzutul, care va fi de două ori mai mare decât omul nostru. Nu va ști cum să-l adune altfel decât înfășurându-l în propriul suflet, ca pe un fir nesfârșit al cărui ghem ar cântări prea mult. Și astfel de legături primejdioase nu-și vor găsi dezlegarea, dar se vor transforma într-un izvor încăpățânat și pur.     Peste chipul omului, vor trece lacrimi mari și zâmbete care încrețesc ochii. Raportul dintre ele va fi mereu un mister. Peste inima omului, vor aluneca păreri de iubire și o singură certitudine. În minte și în trup, se vor ciocni planuri, melodii, stadializări, dorințe, instincte și descurajări. Și nu

   Nu știu să negociez cu timpul,  Dar aș încerca să-i vorbesc unei secunde. Aș vrea să-i aud fâlfâitul ascuțit când greșesc, Să construim împreună ziduri între cereri, Să le despărțim pe cele rele Înainte să prindă rădăcini în adâncurile mele. Poate că secundele ar ști limbajul lui Și m-ar ajuta să-i înțeleg gesturile sacadate; Aș întinde eu mâna pentru el, Să-i dau ce caută cu nerușinare, În ceasul meu umbrit de o mirare. Inspirația muzicală: The Prodigy-"Charly"  (multe revelații s-au petrecut pe melodiile lor, oricât de improbabil ar părea. Basul acela nu pare să simtă trecerea anilor.) Sursa fotografiei

   În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.    Câte căsuțe cu experiențe  ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales  de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?          Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult  "The fat of the land" (The Prodigy, 1997) .     Albumul acesta mă transformă într-o turistă ce străbate străzile Indiei purtând o geacă de piele. Revin la el ori de câte ori vreau să-mi amintesc de mine însămi, de idealismul ce pare să mă încetinească. Oare care e