Urmă și rost
Motto: "Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința ta și răbdarea ta."
Am mai scris despre Adam și Eva, pentru că mi-e tare dragă Geneza. De ce nu i-a fost de-ajuns cerul primului om? Infinitul nu avea rost de unul singur?
Îmi place să cred că am o coastă în plus, străină, ce se învârte și apasă inima, căutându-și în tăcere corespondentul genetic. Uneori, îmi doresc doar să o arunc, ba chiar să o dăruiesc unui necunoscut, să o arunce el pentru mine. Revoltele vin și pleacă, urmele creației rămân. De fapt, eu cred că se repetă cu fiecare dintre noi. Într-un altfel de rai, Dumnezeu răstoarnă eprubete și înnoadă totul în jurul unei coaste suplimentare sau al unei agenezii osoase. Și astfel mergem pe străzi, cu prea mult sau prea puțin, căutând să îmbinăm în zeci de feluri ceea ce ar trebui să fie unic și sfânt.
Chimia pe care o tot izgonim în colțul superficialității (mai ales când vine de la o urmașă a Evei) e vocea șoptită a laboratorului primordial, e pulsația eternității și nu a instinctului. Un singur receptor, o singură celulă, o singură recunoaștere.
Icoana de mai sus e o reprezentare rară; eu am descoperit-o în urmă cu doi ani și am ținut să-mi notez impresiile în jurnal. Am fost uluită de apropierea fizică dintre Hristos și om, de mâna Lui strânsă pe încheietura femeii, de entuziasmul lui Adam. Am început să sper că, într-un fel de neînțeles, sunt și eu o mână cuprinsă într-o Mână mai mare, (mai) plină de sensuri.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Voci rabdatoare