Post scriptum
Scuză-mă străine, te grăbești? Eu te privesc de parcă te-aș cunoaște, dar să știi că ochii mei se prefac. Ei nu te văd, ci văd prin tine, lăsându-se înecați în adâncuri nenumite, de azur și lavă. Așa că, atunci când te întreb "Ești aici?", să-mi ierți miopia sufletească. Prea mult am visat ca să știu cum să-mi întrec visul.
Și mie îmi plac nesfârșirile. Oh, nu mi-ai spus acest lucru? Înseamnă că l-am citit eu undeva în vârful degetelor tale sau în rodul unui pom străvechi. Rod de dor, dor de rod...
Nu, nu te mai ascunde într-o pubertate întârziată. Nu știai că mă grăbesc? Ca și tine, străine, mă grăbesc stând pe loc.
Mâine voi fi tot aici, dar voi fi oare aceeași timidă cu puseuri îndrăznețe? Sceptică nu voi deveni, dar voi mai avea eu timp pentru necunoscuți? Cine va răsuci minutarul pentru mine și va îmbrăca într-un rost întârzierile?
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Voci rabdatoare