Să nu alerge poezia înaintea faptei

                 În casa de păpuși, ascunsesem romanul suspect despre un anume ''tu'' neîntâlnit. În draperii era țesut ''ceva" inexplicabil, un fir din altă lume, care mă ținea noaptea cu ochii pe pereți, iar ziua cu ochii pe fereastră. Păpușile n-aveau răspunsuri, cărțile îi spuneau ''dragoste", iar eu îl simțeam drept ''gol''. De-atunci lumea mea nu mi-a mai fost de-ajuns, așa că am început să sculptez cu dăruire un ''tu'' nedefinit care să mă împlinească. Am pus atâta drag în fiecare trasătură, încât mi-a fost frică să las oamenii să-l atingă. Era perfect, era al meu și știam că va căpăta viață într-o zi, însă trebuia să aștept Momentul. Timpul a trecut și eu stau tot în colivie. Idealul meu a devenit tot mai rece, uneori l-aș distruge cu mâinile mele, doar a pentru a vedea ce se ascunde dincolo. Ce se ascunde dincolo de perdele trase, de ușa zăvorată, de mâinile tremurânde? Nu mai am curaj să-mi d

O șuviță de păr uitată pe-un umăr. Un fluture așezat pe mână. Apusul privit de pe autostradă. Energia trunchiului unui copac. Liniștea orei 5. Mirosul de pământ reavăn. Silueta sublimă a unui violoncel. Vocea Lanei Del Rey. Zborul unei păsări pe lângă tâmplă. Vibrația premergătoare sosirii trenului. Rugina fabricilor părăsite. Finețea unui corset de catifea. Un leagăn de lemn într-un câmp de albăstrele. Un picior gol într-o baltă apărută după ploaie. Un deget descriind circumferința unui pahar. Pantofii negri ai unei balerine. Nisipul sărutând coaste și vertebre. Misterul unor scrisori vechi. Tu.   Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Burning desire'' Sursa fotografiei   

       Era odată un lac umbrit de zeci de trestii mlădioase, ce-și unduiau zilele cu o finețe neatinsă parcă de niciun strop de slăbiciune umană. Un ritm etern le alina gândul că nu vor fi niciodată culese, dăruite, păstrate între filele unei cărți. Cine să străbată mlaștina pentru a le atinge frumusețea?    Erau, în buchetul acela, două trestii vecine, zămislite sub aceeași rază de soare, dar care își purtau viața atât de diferit...    Trestia stângă: "De ce nu m-am născut margaretă, să înfloresc pe câmpuri și să fiu iubită de greieri și de fluturi? Stau cu rădăcinile împrăștiate în apa asta înțepenită și n-am nici frunze pentru a-i fi loc de odihnă vreunei zburătoare rătăcite."    Trestia dreaptă: "E așa o bucurie să știu că nu voi muri de sete, pentru că mă scald în răcoroasa mantie a lacului meu drag. De ce-aș vrea să simt pământul când pot pluti pe apă?"    Trestia stângă: "Ce frumoasă e adierea vântului acesta... E prea frumoasă ca să dureze,