duminică, 25 septembrie 2016

Post scriptum



   Scuză-mă străine, te grăbești? Eu te privesc de parcă te-aș cunoaște, dar să știi că ochii mei se prefac. Ei nu te văd, ci văd prin tine, lăsându-se înecați în adâncuri nenumite, de azur și lavă. Așa că, atunci când te întreb "Ești aici?", să-mi ierți miopia sufletească. Prea mult am visat ca să știu cum să-mi întrec visul. 
   Și mie îmi plac nesfârșirile. Oh, nu mi-ai spus acest lucru? Înseamnă că l-am citit eu undeva în vârful degetelor tale sau în rodul unui pom străvechi. Rod de dor, dor de rod...
   Nu, nu te mai ascunde într-o pubertate întârziată. Nu știai că mă grăbesc? Ca și tine, străine, mă grăbesc stând pe loc.
   Mâine voi fi tot aici, dar voi fi oare aceeași timidă cu puseuri îndrăznețe? Sceptică nu voi deveni, dar voi mai avea eu timp pentru necunoscuți? Cine va răsuci minutarul pentru mine și va îmbrăca într-un rost întârzierile?

vineri, 16 septembrie 2016

Sanctuar


   Construiește-ți un sanctuar în suflet. Șlefuiește un altar din marmura cea mai curată și îmbracă-l într-un crez interior. Pune-L pe Dumnezeu la mijloc, pentru că El te cunoaște din ziua în care nu existai. Aprinde o lumină din dorințe demne și așează o oglindă pe o balanță. 
   Recunoaște că ai o slăbiciune pentru ochii albaștri, cu origini mai adânci decât ratările cupidoniene. Aici, în tine, nimeni nu-ți va spune că ești superficială și nici nu te va sfătui să "acorzi o șansă" privirilor negre sau verzi.
   Adu-ți ceașca preferată, cu trandafir albastru, și ceasul mecanic, pe care toți îl găsesc prea zgomotos. Nu uita de "romanul" vechi, neterminat, care ar fi fost aruncat de mult dacă nu reflecta părți din tine, de a treia melodie dintr-un album, ce a fost ascunsă acolo pentru că e cea mai bună și nu satisface gustul maselor, de idealism și naivitate. Să iei cu tine tot ce te inspiră, să iei și primăvara dacă poți și să încui ușa după ce ai intrat.
   Vor veni zile în care răul te va prinde de încheietură, în care orizontul va fi plumb topit, iar izbăvirea o pagină goală. Te vei întreba dacă lucrurile lente există cu adevărat sau dacă ai rămas tu ultima absurdă a lumii. Atunci și doar atunci, când stâncile se clatină și norii sunt înțepeniți, să te întorci în tine însăți. Să scrii o promisiune în fața oglinzii care-ți cântărește răspunsurile și să o păstrezi unde ți-e altarul mai puternic, adică în mijloc, lângă Dumnezeu.

luni, 29 august 2016

Adâncuri


Tu ai ceva adânc, 
De copil lăsat pe pajiște fără răspuns,
De jar și primăvară timpurie,
De grabă și așteptare prelungă,
De fugă și de încremenire mândră.

Ceva adânc și încă necuprins,
Ceva al omului pătruns de vis,
Al zilei ce a trecut
Și al tăcerii ce doare 
Mai mult decât oricare alt cuvânt.

Așa îmi vorbea un gând,
Când eu voiam să-l uit pe pajiște, 
Ca pe-un copil fără răspuns.


marți, 16 august 2016

Translucid


  Într-o seară de vară, obrajii mei au luat culoarea amintirii. Chiar pe pomeți, s-au amestecat roșul aprins și albastrul regal, promițând să nu se despartă vreodată.
   Pe buze aveam scrise cuvinte cu litere mărunte. Erau poezii secrete, despre lumi ce încep în vis și n-au sfârșit. Citindu-le, am zâmbit cu zâmbetul altcuiva și am simțit cum, în colțul stâng al gurii, se formează acea gropiță imposibilă. Astfel am devenit doi...imposibili.
   Aveam pupile dilatate și sprâncene arcuite. Umbra genelor cobora până la umerii palizi, prefăcându-i în adăposturi translucide. Îmi era teamă să clipesc, să pierd vreo secundă. Dacă ratam tocmai răspunsul pe care îl căutasem cu pași zdrobiți?
   Ar fi trebuit să vânez forma, dar eu, neascultătoare, am fugit spre străluciri. Am rămas în lumină, neștiind dacă sunt orbită sau dacă e prima oară când văd cu adevărat. Am rămas unde am găsit un trup îmbrăcat în suflet. Astfel am devenit doi...imposibili.

Inspirația muzicală: Lana Del Rey-"Cola" (Instrumental)

Sursa fotografiei

vineri, 5 august 2016

Parfum


Pe piele aveam parfumul zilei în care sufletu-mi râdea;
Eu l-am rugat să fie cuminte, 
Dar el nu mi-a ascultat asprele cuvinte.

Mi-a întins răbdarea ce urca Olimpul,
A rupt secunda în care se oprise timpul,
M-a condus spre lumină cu înfrigurare, 
Lăsându-mi rațiunea fără de suflare.

A alunecat pe lângă lobul urechii
Și s-a oprit curios deasupra claviculei stângi,
Ca să-mi îmbrace inima într-o vrajă,
Pe Zburător să-l cheme și să-l facă strajă
Somnului meu cu pleoapele deschise, 
Întins pe patul alb al demodatelor vise.

vineri, 29 iulie 2016

Ceai de merișoare


Motto:"Pierre urcă scara luminoasă și intră pe ușa deschisă."  Lev Tolstoi

   Pierre urcă scara luminoasă și intră pe ușa deschisă. Se opri rușinat în holul ei. De ce uitase să apese galant pe sonerie, așteptând ca ea să-l întâmpine cu un surâs? "Puțini oameni știu să surâdă'', gândi el când a cunoscut-o. Să poarte veselia pe chip, să-ți lase sentimentul că, într-un colț al gurii, au păstrat ceva din inocența primordială.
   Se opri în hol și o zări la masa din bucătărie. Purta o rochie vernil, care-i evidenția pistruii și ochii. Avea părul prins lejer; de fapt, avea un păr asemenea sufletului, cu șuvițe rebele ce nu stăteau locului vreodată.
   Pe masă, era deschisă o carte; ea o pusese acolo, ca să-i lase impresia că nu-l aștepta cu înfrigurare. Totul era învăluit în magie feminină, în acea combinație fermecătoare de naturalețe și calcul.
   -Ai sosit! spuse ea. Citeam. Eu..citeam. Închise cartea fără să pună un semn, ceea ce îi demonstra lui Pierre că avusese dreptate. Probabil că probase alte rochii înainte să aleagă una atât de simplă, care o învăluia într-un aer de vulnerabilitate și mister.
   -Ușa era deschisă, se scuză el. Entuziasmul îl trădase; degeaba își regizase mișcările pe drum. "Poate că e un lucru strict feminin", își zise, urmărindu-i pașii grațioși.
   Se întâlniră în mijlocul holului, purtând pe umeri poveri invizibile de așteptări, visuri și răni trecute. Fiecare avea o teamă ascunsă, ce cuprindea gleznele cu mâini reci, dar chemarea iubirii era mult mai puternică.
   -Intră, te rog. Este târziu pentru cafea. Dorești un ceai?
   -Da, mulțumesc, îi răspunse el, găsindu-și cu greu locul pe scaun. Parcă se micșorase camera, iar silueta ei devenea tot mai subțire, ca o făptură dintr-o altă lume, pe care își dorea să o cuprindă cu vârful degetelor.
   Puse tava argintie pe masă, aplecându-se ușor. O buclă îi alunecă pe umăr; ea o îndepărtă cu un gest al mâinii stângi și se așeză în fața lui.
   -Este ceai de merișoare? spuse Pierre sorbind ușor și ridicând sprâncenele.
   Ea îl privi în tăcere pentru câteva secunde. De atâtea ori auzise cuvinte măgulitoare, de atâtea ori fusese purtată în discuții menite să-i alinte orgoliul, să o convingă de erudiția celuilalt. Nimeni nu-i spusese vreodată ceva atât de simplu și naiv.
   -Da, am pus merișoare, îi răspunse surâzând.
   Acestea erau cuvintele de care avea nevoie Cupidon pentru a le înnoda inimile pe vecie.

miercuri, 27 iulie 2016

Privită de aproape


   Există anumite trăsături de caracter care nu pot fi despărțite. Se îmbină într-o furtună aflată la limita dintre dintre fascinație și abandon.
  Prima dată, îmi descoperi sensibilitatea. E ușor de ghicit, roșește și e stângace uneori. Ea îndrăznește doar când iubește sau scrie.
  Apoi, chiar în culoarea ochilor, ai simți pasiunea. Parcă nu-ți vine a crede că ar merge lângă timiditate. Eu zâmbesc și mă întreb ce înseamnă focul pentru tine? Latex? O glumă nereușită? 
  Dacă am fi pe aceeași orbită, ai privi prin mine și ai zări roșu, violoncel, flamenco, dor, vis, crez și sfărâmare. Ți-aș fi aproape dragă, până ne-ar ajunge impulsivitatea din urmă. Aș aluneca printre degetele tale chiar înainte să mă prinzi. Oh, mi-aș dori să rămân, dar nu știu cum. Nu mi-a spus nimeni cum arată fericirea privită de aproape.

marți, 19 iulie 2016

Umbre


Cum se poate ca-n lumină
Să caut mereu umbra fină,
În zâmbet-colțul de îndoială,
În mâini-atingerea fatală?

Să fug de furtuni în zilele senine,
Să pun piatra de temelie cu gândul la ruine,
Să sfârșesc înainte de a începe,
Să vânez frântura liniilor drepte?

Să plec în clipa în care ajung,
Să-mi fie greu să mă bucur și mai ușor să plâng,
Să cunosc doar gustul sfărâmării
Și să nu mă fi predat vreodată înălțării?


sâmbătă, 16 iulie 2016

Clepsidră


   Dacă aș putea întoarce timpul, aș reveni la clipa în care am cunoscut un om anume, la acea zi plină de semnificații, care părea regizată de o mână sfântă. Cum de și-a amintit Dumnezeu de pasiunea mea pentru detaliu, dar a uitat să-mi dăruiască imaginea de ansamblu?
   M-aș întoarce și aș schimba totul. Aș evita acel loc și acel om și aș rămâne un suflet fericit. Ori m-aș apropia tiptil, cu pași lucizi, și mi-aș imprima pe chip așa-zisa inaccesibilitate ce mă caracterizează. Ori l-aș prinde de guler pe străinul respectiv și l-aș întreba de ce s-a rătăcit pe calea mea. L-aș privi până ar ameți și ar fi nevoit să-mi spună adevărul.
   Clepsidra nu e mâinile mele și nu am cum să rescriu povești. Pot doar să cred că există un rost al fiecărei experiențe, că sunt și eu mai mult decât o fărâmă pe un Pământ mișcător.


marți, 21 iunie 2016

Nici mai mult, nici mai puțin



Să-mi dai
Nici mai mult, nici mai puțin, 
Decât un foc ascuns în gheață lucitoare, 
Decât un pas sigur de dansatoare,
Un dor ca al chitarei spaniole,
O promisiune fără de scăpare.

Să pleci
Dacă vocea îți tremură a nehotărâre,
Căci nu știi să arzi de drag asemeni mie.
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers