joi, 17 noiembrie 2016

Nepotrivire


Atât de nepotrivită cu lumea
Pari tu, iubito,
Încât tot ce atingi 
Rămâne cu o urmă a solitudinii tale.

Te simțeam sprijinindu-ți bărbia pe umăru-mi moale,
Dar mă temeam că-mi vei fi sfărâmare;
Tu, ca să mă îndupleci,
Îmi spuneai că unele melodii îți par albastre
Și că ai vrea să-ți desenez conturul buzelor cu degetul mare.

Atâta nepotrivire am purtat în fire,
De când ți-am cunoscut glaciala răzvrătire
Și n-am știut să o cuprind în mâinile mele.
Acum, soarta îmi este a rămâne
Privindu-te, iubito,
Iubind pe altul, mai curajos ca mine.


duminică, 6 noiembrie 2016

Mâine


Mâine va cântări mai puțin,
Poimâine mai puțin și o greutate
Și apoi două greutăți și o frângere.

După frângere, începe rezidirea,
Care va fi imperfectă,
Ca un preludiu al speranței 
Într-o inimă împăcată cu dezămăgirea.

Oamenii voi zări reconstituirea
Și nu-și vor găsi cuvintele,
De teamă că ar afla în tine
Altceva decât un infinit de începuturi
Înălțate spre a sfârși mâine.


duminică, 23 octombrie 2016

Impuls


Lumina îți dansa pe piele,
În seara înfrigurării mele.
Sărutul meu visa la tine,
Iar gândul, aprins în tăcere,
Vibra în plămâni, 
În inimă și în sânge, 
Ca o rană nedepusă
Pe pomeții tăi fără de apărare.

(De inspirație medicală)

luni, 17 octombrie 2016

Labirint


Ce bine că te-am iubit 
Când erai doar un neîntâlnit,
Iar începutul tău era ultimul meu sfârșit.

Ce bine că n-am spus nimănui
Despre sufletul tău neșlefuit;
Să nu mi te fure vreun destin nesăbuit
Așa cum mi-ai furat tu doruri pe care nu ți le-am destăinuit.

Ce bine că am ajuns de unde am pornit,
Căci nemurirea noastră are unduiri de labirint,
Iar eu, ca și atunci,
Mă ascund de tine abia după ce te-am întâlnit.

(dacă sufletele ne-ar cânta)

joi, 13 octombrie 2016

Gri sidefat


   "Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp. (...) De acum înainte, pentru a se exprima, fiecare om se va putea folosi de un număr fix de 21 de cuvinte." Tudor Chirilă
   
   Ale mele ar fi: 
  • totdeauna. Să piară timpul, să am măcar un colț de viață neatins de schimbare.
  • stilou. Câte ziduri s-ar fi suprapus în mine dacă nu aș fi învățat să-mi aștern sufletul pe hârtie?
  • scântei. Ar trebui să ardă între noi și în noi.
  • sărut. Unul sufletesc.
  • rugăciune. Uneori, e o bătaie surdă într-o ușă străină, alteori e cheia spre absolut. Însă chiar și atunci când uit de ea, ruga nu uită de mine.
  • primăvară. Cu pistrui cu tot.
  • porțelan. Frânt, dacă se poate.
  • pomeți. Cei bine conturați, masculini, puternici. Da, și aici zace frumusețea.
  • jurământ. Pentru că trebuie să îți asumi responsabilitatea dacă vrei ceva măreț.
  • început. Înmulțit cu infinitul.
  • grație. Să n-o îngrop, orice ar fi.
  • fior. Unitatea de măsură pentru adevăr.
  • electric. Sentimentul. Clipa dilatată. Un Romeo și o Greta Garbo cu trăsături mediteraneene.
  • drag. Să-mi fii, să-ți fiu.
  • dăruire. Dumnezeu știe.
  • dantelă. În inimă, pe piele.
  • cafea. Până și durerea cântărește mai puțin când ajung la ultima înghițitură.
  • avânt. El desena steluțele din privire.
  • amânare. Pentru că rimează cu înălțare și sfărâmare, însă altcineva alege versul pentru mine.
  • albastru. Despre cer, ochi și Depeche Mode.
  • Adam.
Sursa fotografiei

joi, 29 septembrie 2016

Cel mai frumos


   Cel mai frumos om de pe Pământ nu era perfect. Avea măcar două trăsături exagerate, două disproporții pe care iubita lui le numea supranaturale. Când stăteau unul lângă altul, păreau două oglinzi răsturnate. Ce-i lipsea unuia îi prisosea celuilalt.
   Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar două temeri adânci. Le ascundea de toți, cu excepția iubitei ideale. Pentru ea, se așeza timid pe marginea scaunului și își aduna mâinile într-un căuș, astfel încât să-și prindă sufletul dacă acesta se va prăbuși. Ei îi povestea, în cuvinte simple, frământări neatinse de uitarea mincinoasă. Se aștepta să o audă plecând, călcând apăsat pe podeaua rece și rostind, chiar înainte de a-i înapoia cheia de la inimă: "Tu ai întunericul de care fugeam mai tare.''
   Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar un strop de nebunie. Iubita ideală îi spunea: "M-am rugat pentru asta.'', iar el râdea neînțelegând algoritmul divin.
   Poate ca viața lui nu purta pantofi roșii, însă avea alt dar de preț-ochii embrionari, mereu deschiși, mereu treji și în căutare. Poate că avea și ea dreptul să hoinărească în locuri fără sens, așteptând brize ce nu mai vin. Poate că, într-un asemenea tărâm, aflat la capătul răbdării, s-a născut și el, dintr-un calcul astral cu multe semne de scădere.

duminică, 25 septembrie 2016

Post scriptum



   Scuză-mă străine, te grăbești? Eu te privesc de parcă te-aș cunoaște, dar să știi că ochii mei se prefac. Ei nu te văd, ci văd prin tine, lăsându-se înecați în adâncuri nenumite, de azur și lavă. Așa că, atunci când te întreb "Ești aici?", să-mi ierți miopia sufletească. Prea mult am visat ca să știu cum să-mi întrec visul. 
   Și mie îmi plac nesfârșirile. Oh, nu mi-ai spus acest lucru? Înseamnă că l-am citit eu undeva în vârful degetelor tale sau în rodul unui pom străvechi. Rod de dor, dor de rod...
   Nu, nu te mai ascunde într-o pubertate întârziată. Nu știai că mă grăbesc? Ca și tine, străine, mă grăbesc stând pe loc.
   Mâine voi fi tot aici, dar voi fi oare aceeași timidă cu puseuri îndrăznețe? Sceptică nu voi deveni, dar voi mai avea eu timp pentru necunoscuți? Cine va răsuci minutarul pentru mine și va îmbrăca într-un rost întârzierile?

vineri, 16 septembrie 2016

Sanctuar


   Construiește-ți un sanctuar în suflet. Șlefuiește un altar din marmura cea mai curată și îmbracă-l într-un crez interior. Pune-L pe Dumnezeu la mijloc, pentru că El te cunoaște din ziua în care nu existai. Aprinde o lumină din dorințe demne și așează o oglindă pe o balanță. 
   Recunoaște că ai o slăbiciune pentru ochii albaștri, cu origini mai adânci decât ratările cupidoniene. Aici, în tine, nimeni nu-ți va spune că ești superficială și nici nu te va sfătui să "acorzi o șansă" privirilor negre sau verzi.
   Adu-ți ceașca preferată, cu trandafir albastru, și ceasul mecanic, pe care toți îl găsesc prea zgomotos. Nu uita de "romanul" vechi, neterminat, care ar fi fost aruncat de mult dacă nu reflecta părți din tine, de a treia melodie dintr-un album, ce a fost ascunsă acolo pentru că e cea mai bună și nu satisface gustul maselor, de idealism și naivitate. Să iei cu tine tot ce te inspiră, să iei și primăvara dacă poți și să încui ușa după ce ai intrat.
   Vor veni zile în care răul te va prinde de încheietură, în care orizontul va fi plumb topit, iar izbăvirea o pagină goală. Te vei întreba dacă lucrurile lente există cu adevărat sau dacă ai rămas tu ultima absurdă a lumii. Atunci și doar atunci, când stâncile se clatină și norii sunt înțepeniți, să te întorci în tine însăți. Să scrii o promisiune în fața oglinzii care-ți cântărește răspunsurile și să o păstrezi unde ți-e altarul mai puternic, adică în mijloc, lângă Dumnezeu.

luni, 29 august 2016

Adâncuri


Tu ai ceva adânc, 
De copil lăsat pe pajiște fără răspuns,
De jar și primăvară timpurie,
De grabă și așteptare prelungă,
De fugă și de încremenire mândră.

Ceva adânc și încă necuprins,
Ceva al omului pătruns de vis,
Al zilei ce a trecut
Și al tăcerii ce doare 
Mai mult decât oricare alt cuvânt.

Așa îmi vorbea un gând,
Când eu voiam să-l uit pe pajiște, 
Ca pe-un copil fără răspuns.


marți, 16 august 2016

Translucid


  Într-o seară de vară, obrajii mei au luat culoarea amintirii. Chiar pe pomeți, s-au amestecat roșul aprins și albastrul regal, promițând să nu se despartă vreodată.
   Pe buze aveam scrise cuvinte cu litere mărunte. Erau poezii secrete, despre lumi ce încep în vis și n-au sfârșit. Citindu-le, am zâmbit cu zâmbetul altcuiva și am simțit cum, în colțul stâng al gurii, se formează acea gropiță imposibilă. Astfel am devenit doi...imposibili.
   Aveam pupile dilatate și sprâncene arcuite. Umbra genelor cobora până la umerii palizi, prefăcându-i în adăposturi translucide. Îmi era teamă să clipesc, să pierd vreo secundă. Dacă ratam tocmai răspunsul pe care îl căutasem cu pași zdrobiți?
   Ar fi trebuit să vânez forma, dar eu, neascultătoare, am fugit spre străluciri. Am rămas în lumină, neștiind dacă sunt orbită sau dacă e prima oară când văd cu adevărat. Am rămas unde am găsit un trup îmbrăcat în suflet. Astfel am devenit doi...imposibili.

Inspirația muzicală: Lana Del Rey-"Cola" (Instrumental)

Sursa fotografiei
 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers