joi, 27 aprilie 2017

Alint


  Probabil că suntem
Doar piese într-un caleidoscop cu lumină îngustă.
Capetele sunt închise;
Fizica nu ne mai vizitează de mult
Și noi nu o întrebăm ce mai face.

Nu ne mai știm culorile,
S-au amestecat în oglindă și pe retină;
Am început să semănăm atât de tare
Încât am uitat cum era când ne vedeam sfărâmați
Într-a lumii prinsoare.

Sursa fotografiei

luni, 24 aprilie 2017

Basm răsturnat


   Permite-mi să-ți spun că familiaritatea nu e fadă, așa cum ți-o închipui. Ea are o aromă exotică, ce lasă cicatrici sau semne de frumusețe pe unde trece. Ai fi gustat-o dacă mergeai în cizmele altcuiva, uitând de proprii pași?
   Permite-mi să demontez, pas cu pas, decorul lucios în care ai înghesuit ce aveai mai de preț. Dacă ai fi mezina unui împărat absent, te-ai strecura tiptil în fiecare odaie a palatului. Nu ai începe cu singura amenajată pentru tine; parcă nu îți vine să intri, parcă e prea pe măsura ta și ți-e teamă că nu o meriți. În schimb, vei forța orice zăvor nepotrivit, iar eu nu o să te strig, nici nu o să te opresc. O să te las până ajungi la adevăr, pentru că așa ești tu, preocupată de ceea ce începi sau începe pentru tine. Și știu că ai nevoie să auzi fericirea spunându-și numele cu voce aspră și să atingi mâinile mântuitoare, să te convingi că încapi în rana din mijlocul lor. 
   Pe firul nedumeririlor o să ajungi în locul ce nu trebuie apărat. Prefer să te văd pe cale, amețind și plănuind cum să te desprinzi în timp ce îți încleștezi degetele, decât mimând o resemnare ce nu-ți stă în fire. Acesta e un timp în care nu se rostește cuvântul "niciodată".

Inspirația muzicală: Marina and The Diamonds-''Immortal"

Sursa fotografiei

joi, 20 aprilie 2017

Să nu (te) încui


   Cum de ai uitat că,
Atunci când lași doi tineri să stea prea aproape,
Le vei vedea sufletele amestecându-se în noapte?

Cum de ai uitat să încui nevinovăția
Și să pui de strajă ceva mai greu decât beția albastră
A celor ce nu cunosc altă culoare?

Chiar dacă Ți-ai fi amintit,
M-aș fi prefăcut eu că uit;
Și aș fi descuiat ușile grele, 
Să fac loc fericirii și frâmântării mele.

luni, 17 aprilie 2017

Urmă și rost



Motto: "Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința ta și răbdarea ta."

   Am mai scris despre Adam și Eva, pentru că mi-e tare dragă Geneza. De ce nu i-a fost de-ajuns cerul primului om? Infinitul nu avea rost de unul singur? 
   Îmi place să cred că am o coastă în plus, străină, ce se învârte și apasă inima, căutându-și în tăcere corespondentul genetic. Uneori, îmi doresc doar să o arunc, ba chiar să o dăruiesc unui necunoscut, să o arunce el pentru mine. Revoltele vin și pleacă, urmele creației rămân. De fapt, eu cred că se repetă cu fiecare dintre noi. Într-un altfel de rai, Dumnezeu răstoarnă eprubete și înnoadă totul în jurul unei coaste suplimentare sau al unei agenezii osoase. Și astfel mergem pe străzi, cu prea mult sau prea puțin, căutând să îmbinăm în zeci de feluri ceea ce ar trebui să fie unic și sfânt. 
   Chimia pe care o tot izgonim în colțul superficialității (mai ales când vine de la o urmașă a Evei) e vocea șoptită a laboratorului primordial, e pulsația eternității și nu a instinctului. Un singur receptor, o singură celulă, o singură recunoaștere.
   Icoana de mai sus e o reprezentare rară; eu am descoperit-o în urmă cu doi ani și am ținut să-mi notez impresiile în jurnal. Am fost uluită de apropierea fizică dintre Hristos și om, de mâna Lui strânsă pe încheietura femeii,  de entuziasmul lui Adam. Am început să sper că, într-un fel de neînțeles, sunt și eu o mână cuprinsă într-o Mână mai mare, (mai) plină de sensuri. 

marți, 4 aprilie 2017

Dreptul la stângăcie


   Vânătorii de miracole sunt visători foarte organizați. Au liste și programări, tipare și căsuțe de bifat. Când ceva e mai puțin decât perfect, ei abandonează. Apoi, își deschid în suflet o altă constituție, în care strecoară dreptul la stângăcie. Și numele lor e mereu ocolit de acest drept.
   Armele lor sunt lustruite. Și-au pregătit cel mai elegant costum, și-au exersat mișcările. E o zi minunată, 4. 04, pentru iubitorii de simetrie. Aceștia sunt oamenii care vor să știe mereu unde se află, în ce punct, în ce proiecție a punctului, în ce tangentă a punctului. Aceștia sunt oamenii care au vibrat când au citit despre stadializarea în oncologie. Aceasta sunt eu.
   Dintre toate negurile lui Emil Cioran, eu am reținut doar atât (într-un caiet cu coperți roșii, lângă numărul 746): "Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele."
   Vânătoarea de miracole e o amăgire, ce îmi potolește freamătul sufletesc. Acel "deodată" nu se află în centrul lunetei mele, nici în dreptul unei ore anume. Minunile mă găsesc atunci când nu le mai aștept, când sunt palidă, în întârziere, când îmi uit umbrela acasă într-o zi ploioasă. Atunci se strecoară vesele, dar nu pentru a-mi răsplăti uitarea, ci încăpățânarea de visătoare profesionistă.

Inspirația muzicală: Hooverphonic-"Badaboum" (de fiecare dată când ascult această melodie, mă simt de parcă aș auzi-o pentru prima oară, găsesc un nou miracol, o nouă trăire. Nu m-am mulțumit doar cu audiția, ci am vrut să merg pe firul poveștii, să aflu cum a fost compusă, în ce timp și în ce context. "Badaboum" e un cântec înregistrat, uitat preț de 10 ani și readus la viață odată cu soliștii potriviți. Nu e fascinant? Cum ne putem sătura de oameni când nu ne putem sătura de frumos?)

joi, 16 martie 2017

Calea sigură



Nu-i așa că, dintre toate posibilitățile din lume,
Ai alege fatalitatea,
Singura ce te-ar duce într-un loc anume?

Eu n-aș împărți jertfele în ușoare și grele,
Ci le-aș zgudui până ar coborî sensul din ele.

Sursa fotografiei

joi, 9 martie 2017

Spre ce porți mă porți?



De-aș fi Tu,
Cu tot cerul la îndemână,
M-aș zgârci un pic
Și nu aș irosi minuni de dragul celor
Ce nu știu să rămână.

Ce înseamnă pentru Tine o simplă fremătare,
O pânză sfâșiată sau un vânt de încurajare?
Mai puțin decât pentru omul 
Ce înghite marea pentru a stinge altă mare.

De-aș fi în pace doar o zi,
Aș auzi îngerii și sfinții râzând
De dorințele-mi fără petec.

Cu blândețea lor,
Mi-ar îndrepta gândul bezmetic,
Iar eu aș deveni o bătaie în minus
La porțile uzate de întrebare.

joi, 2 martie 2017

Reîntregire


Am visat că fericirea dormea lângă mine
Și că eu mă trezeam mai devreme
Doar pentru a-i număra degetele de la o mână,
De teamă să nu-i lipsească vreunul.

Până și visul are nevoie de o dovadă că e întreg.

(e ceva tare special în fiecare piesă a trupei)

vineri, 24 februarie 2017

La foc mocnit


   Cât timp e intens, e real-aceasta este una dintre convingerile mele. Lucrurile mediocre pot fi ușoare sau apăsătoare, pot stoarce un zâmbet sau o pace artificială, pot atrage admirația lumii, dar nu rămân în picioare. Se dezmembrează asemenea unor coșmaruri la ivirea zorilor, părăsesc amintirea pentru că nu au avut vreodată ceva de oferit.
   Ceea ce intens e real, dar nu neapărat bun. Drumul spre mistuire începe cu o adiere dulce, cu o falsă promisiune de infinit. De bunăvoie mi-am culcat mâinile în matricea strivitoare, căci nu mă învățase nimeni să alunec în palme care știu să prețuiască.
   Care sunt ''termenii pasiunii" (Irvin D. Yalom) noastre? Căutăm omul care strigă mai tare sau pe cel înțelept în tăcere? Pe cel ce pășește mai repede sau pe cel ce știe unde merge?
   Adevăratul foc trebuie să aprindă o candelă, într-un altar, fără să se rușineze. Dacă îngerii ar fi martorii iubirii noastre, am mai iubi la fel?

   Am ascultat "Shake the disease" (Depeche Mode) o săptămână întreagă, iar refrenul a început să semene cu o conversație între mine și Dumnezeu:
"Here is a plea,
From my heart to you;
Nobody knows me
As well as you do.
You know how hard it is for me
To shake the disease
That takes hold of my tongue
In situations like these."

joi, 9 februarie 2017

Altfel


   -Vezi și tu? te-am întrebat, dar, pentru tine, oamenii erau la fel, așezați ordonat pe un rând curbat, cu umerii întorși spre fereastră. De fapt, nu cred că ai zărit umerii, nici bărbiile diferite, nici nuanțele de albastru cu alungirile și îngustările lor.
   Doar eu, (de altfel, o ființă a senzorialului), mă agitam fericită, pentru că era prima dată când cunoșteam ceva cu ochii sufletului. Nimeni nu mă învățase, nici măcar cerul nu-mi spusese. Dar el, tocmai el, nemăsurabilul, un ghem în preajma inimii sau o pânză sub piele, sufletul, VEDEA. Ceva strălucea într-o parte, imperfect, neterminat, om...pentru tine. Eu simțeam că, ori la capăt, ori la nod, împărțeam aceeași nemurire.
   Dacă viața și-ar fi răsucit ultima buclă în acea zi și m-ar fi adus în fața firului despicat, n-aș fi fost tristă. Aș fi știut că magia nu mai e o dorință imprimată stângaci și precoce de carțile lui Mihail Drumeș, ci o realitate deja experimentată. 
    Lumea, pe care o trăiam doar dintr-o placentă cu pereți denși, străbătută secvențial de faruri egoiste, a devenit un punct infim într-un univers de culoare și exuberanță. Eu, cea veche, eram doar învelișul unui spirit pulsatil, mai nesăbuit decât absurdul de primă linie.
   Și mergeam, cu pasul ielelor, pe drumul întrebării, lent și de neînțeles, și îți lăsam calculele să mă întreacă. Nu mă mai grăbeam, nu mai măsuram ceea ce se întinde peste posibilitățile mele, deoarece știam că mai devreme e la fel de greșit ca mai târziu.
P.S.: "Micul prinț" (Antoine de Saint-Exupéry) se simte altfel la 23 de ani. 

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers