sâmbătă, 14 octombrie 2017

Marile așteptări



   În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.
   Câte căsuțe cu experiențe ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?      
   Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult "The fat of the land" (The Prodigy, 1997).
    Albumul acesta mă transformă într-o turistă ce străbate străzile Indiei purtând o geacă de piele. Revin la el ori de câte ori vreau să-mi amintesc de mine însămi, de idealismul ce pare să mă încetinească. Oare care e timpul vânat și, mai ales, pentru ce verb l-aș vâna? A trebui sau a dori?
  Liam Howlett mi-a dat o primă lecție de originalitate. El reușește să ofere o dimensiune spirituală fiecărui cântec; se vede că e un mare colecționar de sunete, mereu atent, mereu treaz. E ceva de modă veche în tot ceea ce face.
   A doua este despre simplitate. În ultimii ani, am înțeles că aproape orice problemă se împarte în două decizii și că una dintre ele nu are niciun susținător în afara intuiției. Și nu știu cum dreptatea își face mereu loc pe drumul denivelat și greu de măsurat.
   Ultimul aspect (cel mai important) e sensul pe care îl descopăr în muzica marca The Prodigy, sentimentul că "m-am întâmplat" odată cu piesele lor. Anii '90, cu mugurii tehnologiei, cu oamenii care mergeau la concerte pentru a asculta și nu pentru a înregistra, cu mine și cu ursulețul căruia nu i-am găsit nume.
   Cred că port amprenta generației mele, cred că aici și acum e locul meu și că mi-e interzis să caut împlinirea într-o altă epocă. Demnitatea trăiește și astăzi, uneori se îmbracă în roșu, alteori joacă baschet, uneori face o glumă proastă, alteori se împiedică, dar nu renunță nicicum.
   Aș vrea să ne oprim din a ne arunca slăbiciunile în spatele societății, să oftăm mai puțin și să căutăm mai mult.

N-aș putea încheia articolul fără câteva recomandări muzicale: "Narayan"(1997) e favorita mea, pentru că e alcătuită din sunete mici și mari, cu personalitate, care vin mereu la timp și îmi hrănesc încrederea în purtarea de grijă  a unui Compozitor Desăvârșit.
De dragul călătoriei: "Out of space"(1992)"Break and enter"(1994)"Spitfire"(2005)"Warrior's dance"(2009)-primul minut e motivație pură-, "Rok-Weiler"(2015).

Sursa fotografiei  

duminică, 17 septembrie 2017

Timpuri vechi



Lasă-mă să cresc în jurul întrebării;
Eu îmi revendic dreptul să mă înșel,
Căci învăț să fiu a necunoscutului stăpână,
Dar nu mă pot supune răspunsului scris de propria-mi mână.

Un "dacă" ți-aș da ție, pentru proteste,
Un altul ar adăpa orele nopții;
Iar eu, făr-un notar care s-ateste, 
Aș săruta subtil obrazul sorții.

Și știu că anii par amenințare,
Ei cer să mă îndrepte, cu mult sârg,
Dar eu mai am un "dacă",
Bătrân ca Întruparea, 
Ce mă trezește și-mi spune că-i flămând.

luni, 11 septembrie 2017

Imprudență



Te vreau fără aureole,
Cu multe semne de întrebare,
Cu mâini rebele în căutare,
Născute, parcă, într-ale mele.

Cu golul și cu fremătarea,
Roadele mele cresc mai dulci,
Iar dorul, subțiindu-și calea,
Scobește un umăr ca să-l culci.

În locul fără de pereche,
Ușor, am deveni risipă;
De-am fi aduși pentru o clipă,
Să legăm rosturile cu taina.

De aceea curge înțelepciune,
Pe frunți fără aureole;
Iar timpul nu mai are nume
De grec răpus printr-o minune.

(1. Cât de frumos a trecut timpul peste chitaristul meu drag, Jesse Cook! M-a cucerit cu un singur cântec, "Closer to madness", cu parfumul lui de noapte roșcată.
2. Violonistul Chris Church se află sub aceeași stea a intensității.)

luni, 10 iulie 2017

Sometimes, anger dies



   Există atâta frumusețe în jur, dar întâlnirile cu ea sunt mai rare ca oricând. O vezi la orice colț, e zgomotoasă, te strigă, gesticulează, dar nu te atinge sufletește. E acolo, ACOLO, și nu AICI, în intimitatea chemării tale.
   Încercând să-mi îmbrac interiorul într-o haină strâmtă, am ajuns să accept faptul că nu am scăpare. Nu pot fi altfel decât sunt. Grăbită, dar cu o măsură de răbdare în plus. Certată cu starea de mijloc. Cu ochii mamei și părul tatălui. Alegând intuitiv, cu prețul înșelării.
   Înainte să mă iubești, trebuie să mă asigur că mi-ai ascultat sufletul și că nu ai fugit. Iar dacă îți place stilul trupei Hooverphonic, ești pe calea cea bună. Muzica lor e ușor sumbră, dar pasională; nu se despart niciodată de viori, pentru că ele sunt singurele instrumente care creează senzația de nemurire. Dumnezeu a răsturnat eprubetele cu talent și grație când i-a adus pe lume. Oare avem vreo justificare când rostim: "Nimic nu mai e pur în acest mileniu." ?
   Îndrăznesc să cred că dorințele noastre se nasc gata împlinite, iar noi avem decenta datorie de a ne preface surprinși când viața ne îndepărtează de liman.

 
Sursa fotografiei

duminică, 18 iunie 2017

Nesăbuință


De-ar ști cuvântul 
Că se va pierde înainte de a fi rostit,
S-ar arunca direct în faptă,
Cu riscul de a părea nesăbuit.

Unde să-și caute chinul
Gândul născut spre a fi irosit?
Ce loc l-ar tortura mai aspru
Decât sufletul prea laș pentru a fi cinstit?


joi, 1 iunie 2017

Orizont


Nu știu ce voce îmi spune
Că, la orizontul perseverenței,
Se află renunțarea, 
Dorindu-și să fie găsită mai devreme.

Lângă ea, rătăcirile delirante
S-ar scufunda în voaluri albe
Și n-ar mai trebui să ne prefacem
Străinii unor inimi deja gustate.

luni, 29 mai 2017

Mă găsești într-un punct de suspensie



Mă tentează, uneori, răzbunările duioase;
Aș vrea să joc și eu un teatru al amânării mincinoase,
Să am o voce mai subțire
Și să-ți răspund prin puncte de suspensie.

Să mă traduci pe muchia dicționarelor roase,
Iar când apuci să mă înțelegi,
Să-ți spun o altă povestire.

Păcatul meu e că nu-mi stă în fire
Să-mi schimb dorințele-n orbire.

Sursa fotografiei

joi, 25 mai 2017

Ghicitoare

 
În ce ți-ai învelit minunile interioare?
Ți-e teamă ca, atingându-le, 
Să le prefac nemuritoare?

Când simți că pasu-ți arde;
Pe un drum de miresme și floare,
Nu te speria,
Căci ești mai aproape de minunile mele interioare.

Îmi place să mă cred de negăsit,
Când alții îmi știu mai mult de-un sfert de ghicitoare.

Sursa fotografiei

luni, 22 mai 2017

Cum să-mi fii drag


   Pot să îmbrac apărarea din copilărie, să cred că voi îndepărta pericolele sau fericirile închizând ochii. Dacă mă încrunt și nu mai respir, nimic nu mă va răni. Totuși, nu există nicio metodă prin care să schimb hotărârea unui străin de a-mi deveni drag. Înainte să mă dezmeticesc, alunec într-o spirală care se naște în mine și sfârșește în neant (dacă sfârșește).
    Cum începi să mă cuprinzi? În etape, în subcapitole și săgeți (să sperăm că am avut parte de un Cupidon cinstit de data aceasta):
  • ceva fizic. Nu perfecțiunea, ci o frumusețe nefinisată, care să-mi fie atât de scumpă încât să nu o pot păta cu vanitatea mea. Știu prea bine cum se manifestă chemarea estetică în mine-oamenii încetează să mai aibă globi oculari; aceștia capătă "culoarea muzicii Depeche Mode" sau  devin prizonierii unei delimitări marine, ce se oprește brusc într-un defect fermecător;
  • ceva sufletesc. Un entuziasm dintr-o altă lume, o energie și o pace, un imbold de a fi mai mult din ce sunt;
  • același debit verbal și unele expresii comune, replici știute înainte de a fi rostite;
  • aripi ce se unesc perfect la mijloc, dar care au extremități foarte diferite;
  • suprapuneri interesante între dimensiunile nostre interioare;
  • ceva strălucitor, atât de strălucitor, încât e recunoscut de alții înaintea noastră;
  • ceva ce ne-ar putea răni cu o latură și trata cu două;
  • ceva nedefinit și indisolubil;
  • un prim pas spre eternitate.
Inspirația muzicală: Lana Del Rey & The Weeknd-"Lust for life"

joi, 18 mai 2017

Fără radar


Motto: "Sometimes, I feel like a prophet, misunderstood."
Linkin Park

   Deseori, mă întreb care sunt șansele de a găsi, în această lume, lumea pe care o caut. Există vreo formulă care să mă ajute? Vreun cont ce-mi poate depozita aspirațiile? Un contract, asemenea celui de la 12 ani, unde ceream acordul mamei în legătură cu viitoarea mea carieră în astronomie?
   Alteori, mă întreb ce își dorește lumea de la mine. Mult timp am iubit scena finală din "Black Swan" și am tânjit după momentul meu de perfecțiune, după clipa aflată dincolo de omenesc și de limite. Nu m-am gândit la prețul sfericității. Eram eu dispusă să îl plătesc? Ar fi trebuit să împrumut puțin roz de la cei ce-l poartă și câteva generalități și tot nu aș fi reușit.
   Cu greu am acceptat că principiile au o viață proprie, că există per se. Împlinirea nu le validează, nici nu le îmbogățește. Cumva, ele știu să ni se întipărească pe chip, se recunosc și se atrag. Dacă le deformăm, întâlnirea lor (a noastră) va fi defectă.
   Am ajuns să ador temeliile, chiar de la prima cărămidă. Din exterior, sunt doar un om pe un câmp, cu un zid mic, nefinisat; o rătăcită, o lentă, o atipică. Poți să arunci o piatră, dacă vrei. Nu o să mă atingă, doar ceea ce iubesc mă poate atinge. 

Inspirația muzicală: Linkin Park-"High voltage"(original) (eu îmi trăiesc viața pe fundal muzical, iar "Hybrid Theory"-lansat în urmă cu 17 ani-ilustrează perfect o latură a războinicului meu interior. Albumul e viu și acum, iar acest lucru se întâmplă doar când compui ascultându-ți radarul sufletesc.)

 
Design Downloaded From Free Blogger Templates | Free Website Templates | News and Observers